Acasă » Poezii

Din poeziile mele:

Amintiri, lacrimi...

În amintirea bunicii mele Ana Negrușeri

Era vreme de război,
Armata lui Horthy a ajuns la noi.
Someșul tulbure curgea în vrie,
Dubașu’ chema evreii la primărie.

Familii cu bătrâni, copii, nepoţi
S-au adunat în vale toţi.
Sarah își striga bărbatul dus demult la groapă:
-Moshe,Moshe, vino și ne scapă!
În sat era tristeţe mare,
Românii erau și ei cuprinși de jale.
O femeie trecea într-un car agale,
Tresaltă, o voce striga tare:
- Lele Ană, ia-mi copilul, zi că-i al matale!
Femeia face semn să-l urce în căruţă,
Băiatul n-apucă mama să-și sărute.
O evreică cu doi copii de-o șchioapă
Vrea și ea pruncuţii să își scape,
Lelea Ana îi ia copiii-n poală,
Un soldat îndreaptă către ea o armă.
Ar vrea Ana să dea bici la cai să fugă,
Dar în ham, un cal e șchiop și iapa-i surdă.
Două lacrimi îi coboară peste năframă:
- Rachela, ia-ţi copiii, cătana mmă omoară.
Se uită la soldaţi, privirea-i scânteia,
Își zice-n sine: ”Unde-I Măria Sa Iancu să vă ia?!”
La răscrucea de zi și de destin,
Un băiat tremură ascuns în fân.
LeleaAna îl duce pe Ineu, la stână,
Departe de pericol și de lume.
Evreii sunt urcaţi în vagoane de marfă,
Fără bagaje, fără pâine, fără apă...
Nimeni din sat nu avea să-I mai vadă,
Nici unul dintre ei nu a scăpat cu viaţă.

Când pacea a revenit pe Pământ,
Lelea Ana a dus băiatul la rabin.
În suflet o apasă un suspin, o durere,
Nu a putut salva și copiii Rachelei.

Poezii

Înclinaţia Virginiei Mircea către sublim, către frumuseţe, către tot ceea ce ţine de marea (re)povestire a lumii, sărutul său palid (bacovian) pe inelarul vorbei etc., le deducem din sunetul grav al harfei pe care poeta abia o atinge. Virginia Mircea este o poetă de o rară sensibilitate care, vorba lui Gheorghe Tomozei, reface totul, pentru sine, dăruindu-se (sacrificându-se) generos şi anonim cu siguranţa mai mult a utilităţii creaţiei sale decât a strălucirii ei. Domnia sa e o „instanţă” denunţătoare de iubire, de miracole, de revolte, de culori, de lacrimi, de întrebări, de frenezii. De insomnii!”

CONSTANTIN PREDA

“Aceste carti de poezie sunt seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodeşte ca fiinţă, ca neam, dar şi cu FRUMU­SEŢEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi şi gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de laşităţi, inerţii, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibraţia ver­su­rilor, directeţea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niştea cea bună”, cum ar spune Sfin­ţii Părinţi. Citeşti în revolta şi durerea poetei un mănunchi admirabil de calităţi: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalităţii şi, mai ales, o inimă creştină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până şi-n visele lui, dar şi pentru copilul din Gaza, cu sufletul şi trupul chircite sub şenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viaţa lui, ale unui „război-viaţă”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâşiat. Şi toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esenţa lacrimii creştine.”

DAN PURIC

„Virginia Mircea se poate înscrie printre cele mai izbutite apariţii editoriale din ultimul timp. Simplitatea versurilor sale , sinceritatea debordantă cu care sunt trecute pe coala albă denotă o anumită puritate şi curăţenie sufletească atât de absente poeţilor din ultima vreme. Nu ştiu din ce generaţie face parte Virginia Mircea dar cu siguranţă face parte din generaţia care atrage cititorul spre lectură. „Anotimpurile trec răvăşite/ Printre săgeţi otrăvite” ne avertizează autoarea făcând posibilă o lectura care nu are darul de a te obosi ci dimpotrivă. Descrierea, uneori aproape liniară este „spartă” de un lirism potolit, un lirism care se apropie mai degrabă de unul de citit la gura sobei… Cu multe accente religioase, cu o anume adoraţie chiar, Virginia Mircea construieşte, prin aceste „vise”, un adevărat sanctuar marilor înaintaşi. În poezia ei se poate observa un anume spirit, uneori ,justiţiar, o anume aplecare spre punerea în tipare normale a lucrurilor….”

EMILIAN MARCU

în Convorbiri literare, Nr.7 (163), Iulie 2009

“Două ramificaţii are adjectivul “mişel” când este vorba de om: conotaţia de om de rând, de om nevoiaş, peste care însuşi timpul a presărat alte sintagme precum om de nimic, om ticălos, un nemernic, un laş, om fricos – din care se înfruptă azi cu nemiluita substantivele mişelie, josnicie, laşitate, ticăloşie, infamie, hrănindu-le în acelaşi cerc: “Om de nimic”. Virginia Mircea împinge spre cititor pluralul “Mişeii”, să fie sigură că strigătul ei ajunge pentru a-i descoji de substanţa râioasă, de stârpitudine, arătândule întreaga lor goliciune devenită o boală a puterii, o pată neagră care nu se mai scoate din sânge şi cuvinte. Declarative uneori, scoase parcă dintr-un butoi de pulbere, versurile Virginiei Mircea rămân segmentele unei realităţi contondente, cu bube pe faţă, care poartă pecetea acestor legume sociale, ce încearcă mereu să îngenuncheze râu şi ram, deturnându-le comportamentul prin felul de a minţi, de a promite şi a călca totul în picioare. De aceea autoarea vede liric o singură soluţie: invocarea lui Vlad Ţepeş, izbăvitorul, ce ar putea repune societatea pe alte piedestale. A depăşi acest stadiu de conglomerat atitudional impune o altfel de stare poetică, un stil mereu dublat şi încărcat de lumini, prin care sufletul respiră noi şi semnificative nuanţe poetice. “Mişeii” este doar felul de a răzui tarele multiple, pentru a elibera gramul de minereu preţios din straturile de noroi şi mentalităţi contemporane, pentru ca poezia să parieze pe mai multă sensibilitate şi freamăt de strălucitoare iubire…”

ION MĂRGINEANU

Manifest pentru o naţiune civică – Demnitate şi unitate!

Cetăţenii sunt izvorul de existenţă al oricărui stat, căci un stat fără cetăţeni nu este posibil. Cetăţenii sunt cei care cedează din suveranitatea şi autonomia lor, plătesc impozite şi taxe din munca lor pentru ca statul să se îngrijească de toţi şi de fiecare în parte. Dintre cetăţeni se nasc viitorii cetăţeni şi ei constituie în esenţă naţiunea atunci când aderă la o cultură şi la o tradiţie. Aşa că, de fapt, cetăţenii ştiu cel mai bine ce este important şi ce nu pentru existenţa şi pentru naţiunea lor, şi de aceea, teoretic, cetăţenii au întreaga putere pe care doar o deleagă câtorva cetăţeni care să rezolve problemele de care restul cetăţenilor nu au timp sau chef să se ocupe.
Mai mult...