Acasă » Poezii » Pe front străin

Din poeziile mele:

Amintiri, lacrimi...

În amintirea bunicii mele Ana Negrușeri

Era vreme de război,
Armata lui Horthy a ajuns la noi.
Someșul tulbure curgea în vrie,
Dubașu’ chema evreii la primărie.

Familii cu bătrâni, copii, nepoţi
S-au adunat în vale toţi.
Sarah își striga bărbatul dus demult la groapă:
-Moshe,Moshe, vino și ne scapă!
În sat era tristeţe mare,
Românii erau și ei cuprinși de jale.
O femeie trecea într-un car agale,
Tresaltă, o voce striga tare:
- Lele Ană, ia-mi copilul, zi că-i al matale!
Femeia face semn să-l urce în căruţă,
Băiatul n-apucă mama să-și sărute.
O evreică cu doi copii de-o șchioapă
Vrea și ea pruncuţii să își scape,
Lelea Ana îi ia copiii-n poală,
Un soldat îndreaptă către ea o armă.
Ar vrea Ana să dea bici la cai să fugă,
Dar în ham, un cal e șchiop și iapa-i surdă.
Două lacrimi îi coboară peste năframă:
- Rachela, ia-ţi copiii, cătana mmă omoară.
Se uită la soldaţi, privirea-i scânteia,
Își zice-n sine: ”Unde-I Măria Sa Iancu să vă ia?!”
La răscrucea de zi și de destin,
Un băiat tremură ascuns în fân.
LeleaAna îl duce pe Ineu, la stână,
Departe de pericol și de lume.
Evreii sunt urcaţi în vagoane de marfă,
Fără bagaje, fără pâine, fără apă...
Nimeni din sat nu avea să-I mai vadă,
Nici unul dintre ei nu a scăpat cu viaţă.

Când pacea a revenit pe Pământ,
Lelea Ana a dus băiatul la rabin.
În suflet o apasă un suspin, o durere,
Nu a putut salva și copiii Rachelei.

Pe front străin

Am plecat de-acasă un batalion

Pe front străin, în NATO, la război,

În piept simţeam o-nflăcărare

Că lupt pentru pace, în globalizare.

 

Amplecat din ţară cu onor

Și credinţa că eliberămun popor,

Eram toţi de dorinţă cuprinși

Să-i alungăm pe talibani, pe teroriști.

 

Am ajuns pe meleaguri străine

Străbătând distanţe și istorie,

Amplecat în mileniul trei,

Ne-am întors prin secole la ei.

În ţinuturi uscate și pietroase

Cu sate din colibe în loc de case,

Munţi înalţi numai cu stânci,

Poale de deal fără uluci.

 

În locurile acelea înapoiate și pustii

Trăiesc minunăţii de copii,

Cu ochii mari și chipuri blajine

Par îngeri printre ruine.

 

Rar zăream în haină albăstrie

O fiinţă acoperită ca o stafie,

Femeia afgană, care în viaţă

Iese de două ori din casă,

O dată când este mireasă,

Și apoi însoţită de doamna cu coasă.

 

Când am plecat pe front cu tovarășiimei,

Credeam că vom lupta cu pui de lei,

Dar talibanii sunt plini de lașitate

Luptă cu noi doar prin atentate.

 

În zori de zi plecăm să patrulăm,

Pentru civili pacea să asigurăm,

Prin orizontul arid mergând în tanc

O bombă sub noi a explodat.

 

Pulberi de foc și zgomot asurzitor,

Bucăţi de tanc în aer, totul e năucitor.

Tovarășii mei gem, plini de sânge,

Eu am șrapnel în braţe, nu îi pot atinge.

 

Soarele sărută pământul la răsărit,

Chipul mamei îl zăresc la asfinţit,

Aud fanfarele cântând la paradă,

Căldura zilei începe să ardă.

 

Privesc în sus spre zări albastre,

Simt că plutesc, că pot pleca departe,

Tovarășii mei se ridică, lângă mine, încet,

Ne înălţăm în alt orizont, spre alt regiment.

Manifest pentru o naţiune civică – Demnitate şi unitate!

Cetăţenii sunt izvorul de existenţă al oricărui stat, căci un stat fără cetăţeni nu este posibil. Cetăţenii sunt cei care cedează din suveranitatea şi autonomia lor, plătesc impozite şi taxe din munca lor pentru ca statul să se îngrijească de toţi şi de fiecare în parte. Dintre cetăţeni se nasc viitorii cetăţeni şi ei constituie în esenţă naţiunea atunci când aderă la o cultură şi la o tradiţie. Aşa că, de fapt, cetăţenii ştiu cel mai bine ce este important şi ce nu pentru existenţa şi pentru naţiunea lor, şi de aceea, teoretic, cetăţenii au întreaga putere pe care doar o deleagă câtorva cetăţeni care să rezolve problemele de care restul cetăţenilor nu au timp sau chef să se ocupe.
Mai mult...